NOȚIUNI LITERARE PENTRU REZOLVAREA SUBIECTULUI DE TIP I LA EXAMENUL DE BACALAUREAT

NOȚIUNI LITERARE PENTRU REZOLVAREA SUBIECTULUI DE TIP I LA EXAMENUL DE BACALAUREAT

I Caracteristicile limbajului poetic

Expresivitatea este acea calitate a unei comunicări de a fi expresivă, de a transmite mesajul poetic în mod plastic, conturându-se astfel unicitatea, noutatea și inventivitatea limbajului poetic. În text, expresivitatea este susținută prin folosirea frecventă a figurilor de stil (personificări, comparații, epitete, metafore).

Ambiguitatea este acea calitate a unei comunicări de a fi echivocă, neclară, încifrând sensul în permanență, conturându-se astfel unicitatea, noutatea și inventivitatea limbajului poetic. În text, ambiguitatea este susținută prin construcții ambigue, fără nicio legătură semantică. Este caracteristică poeților moderniști și neomoderniști.

Sugestia este acea calitate a unei comunicări de a transmite în mod indirect ideile poetice. Poezia îi oferă cititorului niște indicii, care să îl conducă spre descoperirea acelor idei; poetul conturează un univers folosind numai câteva elemente, receptorul fiind în situația de a le uni pentru a forma imaginea integrală a acelui cadru. Este caracteristică poeților simboliști. (de ex., în poezia Plumb de G. Bacovia, tema morții este evidențiată în mod indirect: sicrie de plumb, funerar vestmânt, cavou, flori de plumb etc.)

Reflexivitatea este acea calitate a unei comunicări de a exprima reflecții filozofice cu privire la diferite aspecte ale existenței. Poetul meditează și dă naștere unor interogații retorice sau își exprimă revolta față de anumite nedreptăți. (Apare la T. Arghezi, în special).

II Figuri de stil

Comparaţia este una dintre cele mai frecvente figuri de stil şi constă în alăturarea a doi sau mai mulţi termeni cu scopul evidenţierii primului termen.

„Pe un deal răsare luna, ca o vatră de jăratic” (M. Eminescu, Călin - file din poveste)

„Trecut-au anii ca nori lungi pe şesuri” (M. Eminescu, Trecut-au anii)

„Soarele rotund şi palid se prevede printre nori / Ca un vis de tinereţe printre anii trecători” (V. Alecsandri, Iarna)

„Anii tăi se par ca clipe | Clipe dulci se par ca veacuri” (M. Eminescu, O, rămâi)

Metafora este figura de stil prin care se trece de la sensul obişnuit al unui cuvânt la alt sens, prin intermediul unei comparaţii subînţelese.

„Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă,
  Prin care trece albă regina nopţii moartă.” (M. Eminescu, Melancolie)

„Lună tu, stăpân-a mării, pe a lumii boltă luneci.” (M. Eminescu, Scrisoarea I)

Epitetul este figura de stil constând în determinarea unui substantiv sau verb printr-un adjectiv, adverb etc., menit să exprime acele însuşiri ale obiectului care înfăţişează imaginea lui aşa cum se reflectă în simţirea şi fantezia scriitorului.

„În seara răzvrătită care vine
De la străbunii mei până la tine [...]
Durerea noastră surdă şi amară” (T. Arghezi, Testament)

Personificarea este figura de stil (procedeul artistic) prin care lucrurilor, obiectelor li se atribuie însuşiri umane (ex. norii plâng; soarele râde; stelele clipesc; păsărelele şoptesc; vântul aleargă; sălciile triste; pisica vorbeşte lin).

Antiteză este figura de stil care constă în opoziţia dintre două cuvinte, fapte, personaje, idei, situaţii. În creaţia lui M. Eminescu, antiteza apare şi în formularea unor titluri: Venere şi Madonă, Înger şi demon, Împărat şi proletar. Este procedeul artistic preferat de romantici.

„Ea un înger ce se roagă – El un demon ce visează;

  Ea o inima de aur – El un suflet apostat.” (M. Eminescu)

Inversiunea este un procedeu stilistic ce constă în schimbarea topicii obişnuite a cuvintelor dintr-o propoziţie sau frază. Prin inversiune se evidenţiază importanţa deosebită a unui cuvânt sau a unui grup de cuvinte din contextul respectiv.

III Structura compozițională a poeziei

Tema reprezintă un aspect general care apare în opera de artă. Marile opere au izvorât întotdeauna din teme majore, importante pentru om și pentru destinul său. Diversitatea temelor poate fi redusă la un număr de teme eterne: dragostea, natura, copilăria, timpul, moartea, războiul etc.

Motivul este o componentă a structurii unei opere literare constând într-o imagine care apare repetat în creația unui scriitor, în scrierile reprezentative pentru un curent literar sau într-o literatură. Repetiția indică importanța pe care o are motivul ca suport al viziunii scriitorului. Motivul este un mijloc de dezvoltare a temei, prin urmare se subordonează acesteia. Motivul central, cu grad sporit de repetabilitate, poartă numele de laitmotiv.

Versificația sau prozodia este o știință care studiază cantitatea sau durata vocalelor și a sila-belor, în diferite părți constructive ale cuvântului. În general, însă, prin versificație se înțelege ansamblul de tehnici pe care îl presupune scrierea versurilor și rima. Versificația, spre deosebire de proză, încântă pe cititor. Deci, prin prozodie sau versificație, se înțelege ansamblul de reguli, pe care, în timp, poeții le-au statuat în scrierea poeziilor.

Versul este un rând dintr-o poezie, în care sunt respectate regulile referitoare la ritm, rimă și măsură. Acesta este versul clasic. În afară de acest gen de vers, mai există: versul liber - care este un rând dintr-o poezie, în care regulile enunțate mai sus sunt aplicate după cum dorește poetul, neținând cont de unele dintre acestea; versul alb este versul fără rimă.

Strofa apare în versificația modernă și numește o grupare de versuri delimitate grafic printr-un spațiu alb. Numărul versurilor dintr-o strofă diferă, începând cu strofe formate dintr-un singur vers și ajungând până la o strofă cu 12 versuri. După numărul de versuri din care sunt alcătuite strofele, pot fi: monovers (un vers), distih (două versuri), terțet (trei versuri), catren (patru versuri), cvinarie (cinci versuri), sextină (șase versuri), septet (șapte versuri), octavă (opt versuri), nonă (noua versuri), decimă (zece versuri).

Măsura este numărul silabelor dintr-un vers. Măsura poate fi de la patru silabe, până la 15-16 silabe, și chiar mai multe. Măsura și ritmul sunt atribute importante ale versificației. De regulă, într-o poezie, versurile au aceeași măsură. Există, totuși, și versuri cu o masură diferită, mai ales în fabule.

Rima constă în a face să coincidă silabele de la sfârșitul a două sau mai multe versuri. Această potrivire începe cu ultima vocală accentuată. Când rima este imperfectă, ea poartă numele de asonanță. În această situație, se potrivesc ultimele vocale ale versurilor și, aproximativ, consoanele. Considerată, în literatura cultă, drept o licență poetică, în poezia populară, asonanța este foarte des întâlnită. După felul cum rimează versurile, exista mai multe tipuri de rimă: monorima - constă într-o rimă ce apare succesiv la mai multe versuri și este specifică poeziei populare; împerecheată - apare atunci când versurile rimează două câte două - primul cu al doilea, al treilea cu al patrulea ș.a.m.d.; încrucișată - apare atunci când primul vers al unui catren rimează cu al treilea, iar al doilea rimează cu al patrulea; îmbrățișată - rimează primul vers cu al patrulea și al doilea cu al treilea. Este un tip de rimă mai rar folosit de poeți; variată sau amestecată - apare, deseori, în fabule, unde poeții recurg la îmbinarea diverselor tipuri de rimă, nerespectându-se o anumita ordine a acestora. Pentru multi, rima este sinonimă cu poezia, fiindcă rima, combinată cu ritmul, este cea care dă muzicalitate poeziei. Rima este cea care grupează versurile în strofe, indicând și sfârșitul versurilor. De cele mai multe ori, cuvântul-rimă este și cel mai important din versul respectiv. După silaba accentuată din rimă, aceasta poate fi simplă sau complexă. Rima simpla poate fi masculină, atunci când accentul cade pe ultima silabă, sau feminină, atunci când accentul pică pe penultima silabă.

Ritmul este mișcarea regulată și măsurată, care se definește ca fiind succesiunea regulată a unor silabe neaccentuate, dar și a pauzelor dintr-un vers. Unitatea metrică este un grup de silabe accentuate și neaccentuate și care se repetă la intervale regulate într-un vers. Cel mai adesea, în limba română se folosesc unitățile metrice numite troheu, iamb și amfibrah, iar ritmul corespunzător este trohaic, iambic și amfibrahic. Ritmul trohaic este specific poeziei populare, pentru că este coborâtor și vioi, dar apare și în poezia cultă; iambic - este un ritm suitor, care, prin nota lui gravă, este potrivit pentru acele specii ale poeziei culte în care poeții dau glas unor sentimente puternice și tulburătoare, precum în elegie sau meditație; ritmul amfibrahic presupune o succesiune de picioare trisilabice, în care a doua silabă, accentuată, este încadrata de două silabe neaccentuate.

IV Semnificaţii ale modurilor şi timpurilor verbale

Moduri predicative: Indicativul

Prezentul indicativului exprimă acţiuni simultane cu momentul vorbirii, dar poate avea şi alte valori. Prezentul istoric sau narativ exprimă sensul de perfect (Mihai Viteazul intră în Alba-Iulia.). Prezentul iterativ indică acţiuni care au loc periodic (Merge zilnic la muncă.). Prezentul gnomic sau etern arată adevăruri permanente (Buturuga mică răstoarnă carul mare.) sau fenomene veşnice (Luna se roteşte în jurul pamântului, iar acesta în jurul soarelui.). Prezentul poate avea valoare de viitor (Mâine merg la muncă.) sau de imperativ (Spui ce mai ai de spus şi pleci!).

Imperfectul arată o acţiune desfăşurată de-a lungul unei perioade de timp trecute, simultană cu altă acţiune trecută; de aceea, imperfectul este timpul naraţiunii. Poate avea valoare de imperfect narativ sau descriptiv (Pe atunci priveam norii ore în şir.), valoare iterativă (Se întâlneau zilnic.), valoare de condiţional perfect (Dacă tăceai, filosof rămâneai.) sau de optativ (Voiam să ştiu ce mai faceţi.).

Ca timp al povestirii, imperfectul este şi indicele trecerii de la realitate la imaginar (În vis se făcea că erai împărat.).

În limba literară, în scris, perfectul simplu exprimă rapiditatea cu care s-a petrecut o acţiune şi faptul că ea s-a încheiat imediat înaintea prezentului. De aceea perfectul simplu este utilizat în naraţiuni în care mişcările/ acţiunile personajelor se produc rapid sau de la sine sau când este introdusă o replică a unui personaj, în dialog (- Aş pofti o salată din Grădina Ursului – zise împăratul. Ion Creangă). Poate exprima ironia (Că bine mai ziseşi!) sau reproşul (Venişi şi tu, în sfârşit!). Perfectul simplu se mai întrebuinţează în vorbirea curentă regională.

Perfectul compus exprimă o acţiune realizată în trecut şi încheiată în momentul relatării ei, având de obicei valoare absolută (Am citit cartea.). Poate fi utilizat şi cu valoare relativă: mai mult ca perfect (Înainte de a pleca a salutat pe toată lumea.), viitor anterior (Până se decide, l-am lămurit.), viitor (Acu chiar că am plecat.). Poate fi utilizat uneori cu formă inversă (- Mai auzit-ai dumneata, cumnată, una ca asta […]!? Ion Creangă) sau cu intercalarea unor forme nearticulate ale pronumelui (Alege-ţi una din două, căci altfel dai cinstea pe ruşine…! Auzitu-m-ai? Ion Creangă), ca marcă a oralităţii.

Mai mult ca perfectul arată că acţiunea s-a desfăşurat în trecut şi s-a încheiat înaintea altei acţiuni din trecut. Cealaltă acţiune trecută poate fi neexprimată sau sugerată de un gerunziu sau de un supin (Vorbind de una de alta, timpul trecuse repede. Se făcuse foc la auzul veştilor.).

Viitorul indică o acţiune care se petrece după momentul vorbirii. Uneori viitorul poate fi folosit ca perfect (După înfăptuirea unirii, domnitorul va încerca să obţină recunoaşterea ei pe cale diplomatică.) sau poate avea valoare de viitor anterior (După ce veţi citi textul, vom discuta mesajul său.). Viitorul mai poate avea valoarea modului imperativ (Decizia va fi dusă la îndeplinire.), prezumtiv (Aşa o fi, n-o fi aşa…), optativ (Am să vă rog să fiţi mai atent.). Utilizarea viitorului popular în textul literar este o marcă a oralităţii. Viitorul anterior exprimă o acțiune care urmează să aibă loc după momentul vorbirii și înaintea altei acțiuni viitoare; este un timp folosit rar și livresc, dar formele populare (oi fi spus, ăți fi spus) sunt mărci ale oralității.

Prezentul conjunctiv exprimă nesiguranța, dorința (Să sărim în luntrea mică... Mihai Eminescu), o acțiune viitoare (Să răspund sau să nu răspund.) sau situată imprecis în timp (Eu să muncesc, iar tu să stai?), dar poate avea și valoare de imperativ (Să asculți sfatul meu!). Perfectul conjunctiv exprimă concesia, îndoiala (N-ar fi scos o vorbă, să-l fi picat cu ceară!) sau condiția în trecut (O oră să fi fost amici... Mihai Eminescu).

Condițional-optativul exprimă o acțiune realizabilă, o dorință (Jelui-m-aș și n-am cui, Folclor; în blesteme, Mânca-i-ai coada!) și condiția îndeplinirii dorinței (De-ar ști omul ce-ar păți, dinainte s-ar păzi.). Formele inversate apar în vorbirea populară sau în construcții afective (mira-m-aș!).

Imperativul exprimă o acțiune realizabilă, un ordin, o dorință, o rugăminte (Vino-n codrul la izvorul/ Care tremură pe prund. Mihai Eminescu).

Moduri nepredicative

Infinitivul denumește o acțiune continuă, ca proces; infinitivul mai poate avea valoare de conjunctiv, de imperativ sau de gerunziu. Gerunziul exprimă o acțiune în desfășurare, simultan cu o altă acțiune; în enunțuri exprimă însușiri ale verbelor (De-atâtea nopți aud plouând/ Aud materia plângând. George Bacovia). Participiul denumește acțiunea suportată sau săvârșită de un obiect; prin conversiune ajunge adjectiv (fericit, mulțumit, liniștit etc.), iar unele devin substantive prin articulare (Tot pățitu-i priceput.). Supinul denumește acțiunea, fiind uneori echivalent cu prezentul (Ușor de spus, greu de făcut.); acțiunea exprimată de supin reprezintă scopul (Ce mai este de făcut?), mai rar cauza (De urât mă duc de-acasă/ Și urâtul nu mă lasă. Ion Creangă) unei acțiuni expuse anterior.

V Ortografie și punctuație

Cratima (-) are rolul de a uni două cuvinte, de a marca lipsa (căderea) unei vocale (ex.: să-nceapă), de a ajuta la păstrarea ritmului și măsurii versului, de a face posibilă rostirea într-o singură silabă.

Apostroful (') are rolul de a marca lipsa (căderea) unei vocale sau a unei silabe, de a face posibilă rostirea într-o singură silabă și de a ajuta la păstrarea ritmului și măsurii versului. Poate apărea în poziție inițială ('neața), mediană (dom'le), finală (domnu').

Scrierea cu majusculă a unui cuvânt (ex.: Septembre, Cuvânt) are rolul de a evidenția acel lucru, de a-l particulariza, individualiza printre celelalte.

Virgula (,) are rolul de a reda o pauză scurtă și de a:

a)      izola o structură apozitivă (ce aduce informații suplimentare) de restul enunțului:

Ioana, colega mea, vine la mine.

b)      izola o structură incidentă de restul enunțului:

Vino la mine, îi zise tăios, și-ți voi arăta!

c)      izola o structură în vocativ de restul enunțului:

Ioana, / fată frumoasă,/ deșteptule, vino aici!

d)     izola o interjecție de restul enunțului:

Of,/ Vai, de mine!

e)      despărți termenii unei enumerații:

Pasiunile mele sunt: lectura, pictura, dansul, drumețiile etc.

f)       marca raportul de subordonare sau coordonare în frază:

Dacă vii, o să mă bucur.

Unii vin, iar alții pleacă.

            Linia de pauză (–) are rolul de a reda o pauză scurtă și are aceleași funcțiuni ca virgula (a)-d)); poate face trecerea de la un plan la altul (plan exterior – plan interior).

            Punctul (.) are rolul de a reda o pauză mai lungă și marchează sfârșitul unui enunț.

Punctul și virgula (;) redă o pauză mai lungă decât cea redată de virgulă și mai scurtă decât cea redată de punct; face trecerea de la o idee la alta în cadrul aceleiași fraze, ajutând și la coordonarea propozițiilor.

Linia de dialog (–) marchează începutul vorbirii directe.

Ghilimelele („…”) marchează redarea unui citat sau evidențierea unui cuvânt folosit cu alt sens decât cel denotativ.

Semnul întrebării (?) marchează sfârșitul unei interogații.

Semnul exclamării (!) marchează sfârșitul unei exclamații, unei porunci, unui îndemn, sfat, ordin.

Punctele de suspensie (…) marchează întreruperea intenționată a șirului vorbirii, lăsând cititorul să intuiască starea sufletească, gândurile eului liric. De obicei, accentuează starea de melancolie, tristețe, nostalgie, resemnare a poetului.

VI Tipuri de lirism

            Lirismul subiectiv se evidențiază prin faptul că eul liric își exprimă în mod direct ideile, sentimentele, gândurile. Prezența sa este indicată la nivel morfo-sintactic prin: verbe la persoana I și a II-a singular și plural, și forme pronominale de persoana I și a II-a singular și plural (pronume personale: mă, m-, mi, îmi, mie, pe mine, eu, noi, ne, ni, nouă, tu, ție, ți-, pe tine, voi, v-, vă, vouă sau adjective pronominale posesive: (a, al, ai, ale) meu, mea, mele, mei/ nostru, noastră, noștri, noastre/, tău, ta, tale, tăi/ vostru, voastră, voștri, voastre). Poezia poate avea caracter confesiv. O a doua trăsătură a lirismului subiectiv este faptul că eul liric se folosește de figuri de stil sau procedee artistice diferite pentru a-și exprima mesajul poetic.

!!! Prezența verbelor sau formelor pronominale de persoana a II-a într-un text poetic marchează adresarea directă a eului liric către …; este un eu poetic implicat.

            Lirismul obiectiv se evidențiază prin faptul că eul liric își exprimă în mod indirect ideile, sentimentele, gândurile prin intermediul unor simboluri. Se remarcă un stil impersonal, detașat.

VII Trăsăturile principalelor curente sau mișcări literare

Romantism

-          teme specifice: iubirea, natura (cele două teme apar de multe ori împreună deoarece natura vibrează la stările sufletești ale eului), istoria, folclorul, condiția geniului, meditația asupra trecerii ireversibile a timpului;

-          motive specifice: codrul, lacul, luna, teiul, castelul, seara, visul, cosmogonia (nașterea, existența, extincția universului), stelele, femeia-înger, femeia-demon, floarea albastră, luceafărul etc.

-          procedeul antitezei.

Simbolism

-          teme specifice: moartea, singurătatea, melancolia, nevroza, depresia, angoasa, spleen-ul, plictisul, spațiul citadin (târgul provincial) în care ființa umană se simte claustrată și redusă la însușirile elementare, iubirea neîmplinită etc.;

-          motive specifice: iarna, parcul, culorile (alb, negru, gri, violet), plumb, ploaia, sicriului, boala etc.;

-          cultivarea simbolului: corbul, plumbul etc.;

-          cultivarea sinesteziilor: imagini artistice complexe rezultate din unirea imaginilor vizuale, auditive, tactile, olfactive;

-          cultivarea sugestiei;

-          cultivarea muzicalității exterioare (repetarea unor cuvinte, structuri, versuri-refren) și interioare (preponderența anumitor sunete: consoane surde și vocale închise, existența rimei și ritmului);

Obs.: La Bacovia, de obicei, se face trecerea de la planul exterior al naturii din prima strofă la planul interior al eului liric în a doua strofă.

Modernism

-          renunțarea la regulile prozodice: cultivarea versului liber, ritmul interior redând frenezia gândurilor și sentimentelor poetului (la Blaga); inegalitatea măsurii versurilor și strofelor;

-          inventivitate la nivelul limbajului (la Arghezi): alăturarea de arhaisme, regionalisme, neologisme, termeni argotici;

-          introducerea esteticii urâtului: orice lucru dezgustător, grotesc poate dobândi valoare estetică, poate deveni material poetic (la Arghezi);

-          preocuparea pentru actul creației (în general);

-          ambiguitatea limbajului (ermetism la Ion Barbu);

-          cultivarea metaforelor revelatorii, rafinarea și intelectualizarea expresiei (la Blaga);

-          cultivarea ingambamentului (ideea poetică se continuă în versul următor, acesta începând cu literă mică).

Tradiționalism

-          întoarcerea la istorie, folclor, tradiții, specificul național;

-          preamărirea stilului de viață simplu, a satului, a figurii țăranului, a strămoșilor, a părinților;

-          inspirație din domeniul religios (ortodoxism);

-          motivul toamnei, preferat de poeții tradiționaliști;

-          atitudinea de nostalgie asupra trecutului;

-          conservarea normelor prozodice (măsura versurilor egală, rimă, ritm precis);

Neomodernism

-          încălcarea oricăror norme prozodice;

-          cultivarea ingambamentului;

-          se mizează pe ambiguitatea planurilor (se folosesc simboluri);

-          rafinarea expresiei (la Nichita Stănescu);

-          raportarea ironică la literatura înaintașilor;

-          imagini și metafore șocante, insolite (noi);

-          înnoirea limbajului poetic;

-          asocierea dintre abstract și concret.

VIII Relații semantice

Sinonimele sunt cuvintele cu forma diferită și sens asemănător: inteligent-deștept; geamantan-valiză; geam-fereastră etc.

Antonimele sunt cuvintele cu forma diferită și sensul opus: alb-negru; egal-inegal; a repara-a strica etc.

Omonimele sunt cuvintele cu aceeași formă și sensul diferit: Mai ai mere?/ Mai este luna florilor.; Unde mergi?/ În zona asta nu se prind unde radio.

Paronimele sunt cuvintele cu forma asemănătoare și sensul diferit: literar-literal; original-originar; pronume-prenume etc.

Sens conotativ (sensul figurat)   El se apropie de amurgul vieții. Mi-a lăsat umbră în suflet. A intrat fulger în clasă. Valul de oameni s-a îndreptat spre fabrică.

Sens denotativ (sensul propriu)   Am admirat amurgul în Deltă. În lumina obscură, am văzut umbra unui copil. Fulgerul a provocat un incendiu. Am prins un val uriaș numai bun pentru surf.

!!!ATENȚIE: Încercați să nu schimbați formele (de la sg. la pl. sau invers) și nu schimbați categoriile gramaticale (din subst. în vb., din adj. în subst. etc.)

Aceeași familie lexicală: a cânta, cântec, a încânta, încântător, cânt, cântăreț etc.

Mijloace de îmbogățire a vocabularului

Derivarea – formarea de noi cuvinte cu ajutorul sufixelor și prefixelor.

Sufixe: -tor, -esc, -ește, -re: muncitor (munci+tor), cavaleresc (cavaler+esc), bărbătește (bărbat+ește), restaurare (a restaura+re).

Prefixe: ne-, stră-, an-, in-: necinstit (ne+cinste+it); strămoș (stră+moș), anorganic (an+organ+ic), inegal (in+egal)

Conversiunea – procedeul prin care un cuvânt își schimbă categoria gramaticală (de ex., un adj. poate deveni subst., un adj. poate deveni adv. sau invers).

Este un copil deșept. (adj.) – Deșteptule, ai greșit! (subst.)

Este un copil frumos. (adj.) – Copilul se poartă frumos. (adv.)

Bine, am înțeles. (adv.) – El este un bărbat bine. (adj.)