În autobuz

Pomul care face ciori

Unde se duc mustele iarna?

Camp cu flori

Dig Mamaia

Mare

Perioada pașoptistă

PERIOADA PAŞOPTISTĂ

Prezentare generală

Perioada paşoptistă (1830-1860) are ca nucleu revoluţia anului 1848. Modernizarea societăţii româneşti, independenţa politică, libertatea naţională, unirea provinciilor române sunt obiectivele social-politice ale mişcării paşoptiste.

Epoca paşoptistă marchează începutul literaturii noastre moderne. Scriitorii paşoptişti provin din clasele de sus, sunt educaţi în Apus, mai ales în Franţa, şi devin promotorii renaşterii naţionale atât prin mesajul operei literare, cât şi prin implicarea activă în viaţa politică. Plini de elan, ei încearcă pentru prima dată o sincronizare cu Europa Occidentală, mai mult imitativă la început.

Scriitorii sunt nevoiţi „să ardă etapele” care se desfăşuraseră succesiv în literaturile occidentale, în decursul a mai bine de un secol şi jumătate. Curentele literare (iluminism, preromantism, romantism, clasicism) sunt asimilate simultan. Principala trăsătură a literaturii paşoptiste constă în coexistenţa curentelor literare, nu numai în opera aceluiaşi scriitor, ci chiar şi în aceeaşi creaţie.

Paşoptismul este o ideologie literară niciodată sintetizată într-un program particular şi supusă unor comandamente exterioare: mesianism cultural şi revoluţionar, spirit critic, deschidere spre Occident şi lupta pentru impunerea unui specific naţional, conştiinţă civică şi patriotică, o retorică a entuziasmului şi a trezirii la acţiune.

Articolele programatice ale vremii reflectă ideologia literară paşoptistă. Două personalităţi au rolul de îndrumător al fenomenului cultural-literar.

Într-o primă etapă, corespunzătoare primei generaţii paşoptiste, acest rol îi revine lui Ion Heliade-Rădulescu prin articolele din ziarul Curierul românesc, apărut la Bucureşti, începând cu 1829, căruia îi adaugă din 1837 suplimentul literar Curierul de ambe sexe. Datorită îndemnurilor adresate tinerilor scriitori: „Nu e vreme de critică, copii; e vreme de scris; să scrieţi cât veţi putea şi cum veţi putea”, a fost posibil debutul unei întregi generaţii, între 1830-1840: Vasile Cârlova, Gr. Alexandrescu, Dimitrie Bolintineanu, Cezar Bolliac.

O altă etapă este marcată de contribuţia lui Mihail Kogălniceanu, redactorul revistei ieşene Dacia literară, care are ca obiectiv exclusiv literatura. Programul revistei orientează literatura timpului; în cele trei numere apărute, se publică opere ale celor mai valoroşi scriitori ai vremii (C. Negruzzi, Vasile Alecsandri, Grigore Alexandrescu ş.a.), dar direcţia imprimată se reflectă în toată literatura epocii.

REVISTA DACIA LITERARĂ: ARTICOLUL INTRODUCŢIE

Constituirea deplină a romantismului paşoptist a fost marcată de programul teoretic Introducţie, redactat de Mihail Kogălniceanu. Publicat în primul număr al revistei, articolul-program reprezintă manifestul literar al romantismului românesc.

La începutul articolului axat pe evidenţierea necesităţii unei literaturi originale şi naţionale, Kogălniceanu prezintă activitatea gazetelor româneşti apărute anterior, faţă de care Dacia literară urmăreşte să aducă un suflu nou, sugerat şi de titlul revistei. Se respinge coloratura locală şi amestecul politicului, revista adresându-se scriitorilor români de pretutindeni pentru a publica scrieri originale: „O foaie dar, care, părăsind politica, s-ar îndeletnici numai cu literatura naţională, foaie care, făcând abnegaţie de loc, ar fi numai o foaie românească, şi prin urmare s-ar îndeletnici cu producţiile româneşti, fie din orice parte a Daciei, numai să fie bune, această foaie, zic, ar împlini o mare lipsă în literatura noastră. O asemenea foaie ne vom sili ca să fie Dacia literară […]. Aşadar foaia noastră va fi un repertoriu general al literaturei româneşti.”

Cele patru puncte ale articolului-program sunt:

Ø  Întemeierea spiritului critic în literatura română pe principiul estetic: „Critica noastră va fi nepărtinitoare; vom critica cartea, iar nu persoana.”

Ø  Afirmarea idealului de realizare a unităţii limbii şi literaturii române: „ţălul nostru este realizarea dorinţii ca românii să aibă o limbă şi o literatură comună pentru toţi”.

Ø  Combaterea imitaţiilor şi a traducerilor mediocre: „Dorul imitaţiei s-a făcut la noi o manie primejdioasă, pentru că omoară în noi duhul naţional. Această manie este mai ales covârşitoare în literatură. […] Traducţiile însă nu fac o literatură”.

Ø  Promovarea unei literaturi originale, prin indicarea unor surse de inspiraţie în conformitate cu specificul naţional şi cu estetica romantică: „Istoria noastră are destule fapte eroice, frumoasele noastre ţări sunt destul de mari, obiceiurile noastre sunt destul de pitoreşti şi de poetice pentru ca să putem găsi şi la noi sujeturi de scris, fără să avem pentru aceasta trebuinţă să ne împrumutăm de la alte naţii”.

Prin precizarea surselor de inspirație/ a temelor literare în ultimul punct al articolului, dar și prin diversele trimiteri spre trăsăturile romantismului, acesta devine un manifest literar al romantismului românesc.[1]

---

[1][1] Manifest literar – text cu valoare de document pentru începutul unei mișcări literare/ a unui curent literar, prin care se afirmă o nouă concepție literară, de obicei, în mod polemic față de mișcarea anterioară al romantismului românesc.

Eseu structurat „Alexandru Lăpușneanul” de Costache Negruzzi

Alexandru Lăpușneanul – Costache Negruzzi

Încadrare în context

Opera literară Alexandru Lăpușneanul este o nuvelă romantică de inspirație istorică. Nuvela Alexandru Lăpușneanul este prima nuvelă istorică din literatura română, o capodoperă a speciei și model pentru autorii care au cultivat-o ulterior. Publicată în perioada pașoptistă, în primul număr al Daciei literare (1840), nuvela ilustrează una dintre sursele literaturii romantice, istoria națională (Evul Mediu), potrivit recomandărilor lui Mihail Kogălniceanu din articolul-program al revistei, intitulat Introducție, care constituie și manifestul literar al romantismului românesc. Ulterior, nuvela a fost inclusă în ciclul Fragmente istorice, din volumul Păcatele tinereților (1857).

Încadrare în specie și curent literar

Este o nuvelă deoarece este o specie epică în proză, cu o construcție riguroasă, având un fir narativ central. Se observă concizia intrigii, tendința de obiectivare a perspectivei narative și verosimilitatea faptelor prezentate. Personajele sunt relativ puține, caracterizate succint și gravitează în jurul personajului principal.

Este o nuvelă romantică datorită mai multor trăsături: specie; inspirația din istoria națională (Evul Mediu); temă; conflict; narațiune liniară; personaje excepționale în situații excepționale; personaje construite în antiteză (doamna Ruxanda blândă, supusă influențabilă, iar Lăpușneanul crud, tiran, răzbunător); culoarea epocii în descrieri cu valoare documentară, nu cu valoare epică (descrieri amănunțite ale vestimentației și ale obiceiurilor: descrierea vestimentației lui Lăpușneanul în biserică și a mesei domnești); gesturi și replici spectaculoase și memorabile.

Nuvela istorică este o specie literară cultivată de romantici, care se inspiră din trecutul istoric (Evul Mediu): tema, personajele și culoarea epocii (mentalități, comportamente, relații sociale, obiceiuri, vestimentație, limbaj).

Viziunea despre lume

Scriitorii pașoptiști se inspiră din cronici și din folclor, conform esteticii romantice și recomandărilor din Introducție la Dacia literară: „Istoria noastră are destule fapte eroice (...) pentru ca să putem găsi și la noi sujeturi de scris, fără să avem pentru aceasta trebuință să ne împrumutăm de la alte nații”. Costache Negruzzi, întemeietorul nuvelei istorice românești, este primul scriitor care valorifică într-o creație literară cronicile moldovenești (Letopisețul Țării Moldovei de Grigore Ureche și de Miron Costin). Nuvela de inspirație istorică aduce în momentul apariției nu un model de patriotism, ci un antimodel de conducător ca un avertisment adresat contemporanilor într-o perioadă de efervescență revoluționară.

Relația realitate-ficțiune

Din cronica lui Ureche, Negruzzi preia imaginea personalității domnitorului Alexandru Lăpușneanul, ca și scene, fapte și replici (de exemplu, mottoul capitolului I și IV), dar se distanțează de realitatea istorică prin apelul la ficțiune și prin viziunea romantică asupra istoriei, influențată de ideologia pașoptistă. Transfigurarea artistică a faptelor istorice este motivată estetic: gradarea tensiunii narative, reliefarea caracterelor personajelor în relație cu spectaculosul acțiunii, mesajul textului narativ.

Nu trebuie confundate persoane/ personalități istorice, a căror existență este consemnată în cronici sau în lucrări științifice, și personajele literare, care ilustrează anumite tipuri umane, iar autorul le atribuie destine și profiluri psihologice care susțin coerența narativă. De pildă, ca persoane, vornicul Moțoc, postelnicul Veveriță și spătarul Spancioc fugiseră la Liov, în Polonia, și nu mai trăiau în a doua domnie a lui Alexandru Lăpușneanul; ca personaje, ele sunt prezente pentru a ilustra tipuri umane (boierul trădător și lingușitor, boierii „cu iubire de moșie”).

Perspectiva narativă

Naratorul omniscient, omniprezent, sobru, detașat, predominant obiectiv, dar intervine direct prin câteva epitete de caracterizare (de exemplu: „tiran”, „curtezan”, „mișelul boier”, „deșănțată cuvântare”). Narațiunea la persoana a III-a amintește, prin obiectivitate și concizie, de relatarea cronicarilor.

Tema

Nuvela are ca temă lupta pentru putere în epoca medievală (în Moldova, la mijlocul secolului al XVI-lea). Evocarea artistică a celei de-a doua domnii a lui Alexandru Lăpușneanul (1564-1569) evidențiază lupta pentru impunerea autorității domnești și consecințele deținerii puterii de un domnitor crud, tiran.

Relația incipit – final

Incipitul și finalul se remarcă prin sobrietatea auctorială. Astfel, paragraful inițial rezumă evenimentele care motivează venirea la tron a lui Lăpușneanul și atitudinea lui vindicativă (răzbunătoare). Frazele finale consemnează sfârșitul tiranului în mod concis, lapidar și obiectiv, amintind de stilul cronicarului, iar prin menționarea portretului votiv se realizează caracterul verosimil, specific nuvelei: „Acest fel fu sfârșitul lui Alexandru Lăpușneanul, care lăsă o pată de sânge în istoria Moldaviei. La monastirea Slatina, zidită de el, unde e îngropat, se vede și astăzi portretul lui și al familiei sale”.

Construcția discursului narativ/ elemente de compoziție

Narațiunea se desfășoară linear, cronologic, prin înlănțuirea secvențelor narative și a episoadelor, particularitate narativă romantică. Echilibrul compozițional este realizat prin organizarea textului narativ în patru capitole, care fixează momentele subiectului. Capitolele poartă câte un motto cu rol rezumativ, care constituie replici memorabile ale personajelor:

În capitolul I, „Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreu...” este răspunsul dat de Lăpușneanul soliei de boieri care îi ceruseră să se întoarcă de unde a venit pentru că „norodul” nu îl vrea. În capitolul al II-lea, „Ai să dai samă, Doamnă!” este avertismentul pe care văduva unui boier decapitat îl adresează doamnei Ruxanda, pentru că nu ia atitudine față de crimele soțului său. În capitolul al III-lea, „Capul lui Moțoc vrem...” este cererea vindicativă a norodului care găsește în Moțoc vinovatul pentru toate nemulțumirile. În capitolul al IV-lea, „De mă voi scula, pre mulți am să popesc și eu...” este amenințarea rostită de Lăpușneanul care, bolnav, fusese călugărit potrivit obiceiului vremii, dar pierduse astfel puterea domnească.

Momentele subiectului

Capitolul I cuprinde expozițiunea (întoarcerea lui Alexandru Lăpușneanul la tronul Moldovei, în 1564, în fruntea unei armate turcești și întâlnirea cu solia formată din cei patru boieri trimiși de Tomșa: Veveriță, Moțoc, Stroici și Spancioc) și intriga (hotărârea domnitorului de a-și relua tronul și dorința sa de răzbunare față de boierii trădători).

Capitolul al II-lea corespunde, ca moment al subiectului, desfășurării acțiunii și cuprinde o serie de evenimente declanșate de reluarea domniei de către Alexandru Lăpușneanul: fuga lui Tomșa în Muntenia, incendierea cetăților, desființarea armatei pământene, confiscarea averilor boierești, uciderea unor boieri, intervenția doamnei Ruxanda pe lângă domnitor pentru a înceta cu omorurile și promisiunea pe care acesta i-o face. Capitolul al III-lea conține mai multe scene romantice cu caracter memorabil sau excepțional: participarea și discursul domnitorului la slujba religioasă de la mitropolie, ospățul de la palat și uciderea celor 47 de boieri, omorârea lui Moțoc de către mulțimea revoltată și „leacul de frică” pentru doamna Ruxanda. Capitolul cuprinde punctul culminant. În capitolul al IV-lea, este înfățișat deznodământul, moartea tiranului prin otrăvire. După patru ani de la cumplitele evenimente, Lăpușneanul se retrage în cetatea Hotinului. Bolnav de friguri, domnitorul este călugărit, după obiceiul vremii. Faptul că, atunci când își revine, amenință să-i ucidă pe toți (inclusiv pe propriul fiu, urmașul său la tron), o determină pe doamna Ruxanda să accepte sfatul boierilor de a-l otrăvi.

Conflictul

Conflictul nuvelei este complex și pune în lumină personalitatea puternică a personajului principal. Principalul conflict, exterior, este de ordin politic: lupta pentru putere iscată între domnitor și boieri. Impunerea autorității domnești în fața boierimii a constituit, în secolul al XVI-lea, un factor de progres, dar mijloacele alese de Lăpușneanul sunt sângeroase, caracteristice tiranului feudal. Însă actele personajului sunt motivate psihologic: cruzimea devine expresia dorinței de răzbunare pentru trădarea boierilor în prima sa domnie. Conflictul secundar, între domnitor și Moțoc (boierul care îl trădase), particularizează dorința de răzbunare a domnitorului, fiind anunțat în primul capitol și încheiat în capitolul al III-lea. Conflictul social, între boieri și popor, se limitează la revolta mulțimii din capitolul al III-lea. În proza romantică, tensiunile exterioare plasează personajele într-o relație de antiteză. Din acest punct de vedere, se poate vorbi despre contrastul dintre Lăpușneanul și doamna Ruxanda, evidențiat în capitolul al II-lea.

Relații temporale și spațiale

Timpul și spațiul acțiunii sunt precizate și conferă verosimilitate narațiunii: întoarcerea lui Lăpușneanul pe tronul Moldovei, în a doua sa domnie. În primele trei capitole, evenimentele se desfășoară îndată după revenirea la tron, iar în ultimul capitol se trece, prin rezumare, la secvența morții domnitorului patru ani mai târziu.

Construcția personajelor

Personajele sunt realizate potrivit esteticii romantice: personaje excepționale (au calități și defecte ieșite din comun) în situații excepționale, utilizarea antitezei ca procedeu de construcție, liniaritatea psihologică, replicile memorabile.

Alexandru Lăpușneanul este personajul principal al nuvelei, personaj romantic, excepțional, care acționează în situații excepționale (de exemplu: scena uciderii boierilor, a pedepsirii lui Moțoc, scena morții domnitorului otrăvit). Întruchipează tipul domnitorului sângeros, tiran și crud. El este construit din contraste și are o psihologie complexă, calități și defecte puternice. Echilibrul dintre convenția romantică și realitatea individului se realizează prin modul de construire a personajului: subordonarea trăsăturilor uneia principale, voința de putere, care îi călăuzește acțiunile. Crud, hotărât, viclean, disimulat, inteligent, bun cunoscător al psihologiei umane, abil politic, personajul este puternic individualizat și memorabil. Este caracterizat direct (de către narator, de alte personaje, autocaracterizarea) și indirect (prin fapte, limbaj, comportament, relații cu alte personaje, gesturi, atitudine, vestimentație). Forța excepțională a personajului domină relațiile cu celelalte personaje, care, în general, sunt manipulate de domnitor. Având „capacitatea de a ne surprinde, într-un mod convingător”, Lăpușneanul este un personaj „rotund”, spre deosebire de celelalte personaje individuale din nuvelă, personaje „plate”, „construite în jurul unei singure idei sau calități” (E.M. Forster).

Doamna Ruxanda este un personaj secundar, de tip romantic, construit în antiteză cu Lăpușneanul: blândețe-cruzime, caracter slab-caracter tare. Ea nu acționează din voință proprie nici când îi cere soțului său să înceteze cu omorurile, nici când îl otrăvește. Deși în Evul Mediu femeia – chiar soție de domn – nu avea prea multe drepturi, doamna Ruxanda înfățișează în nuvelă un caracter slab, care pune în lumină, prin contrast, voința personajului principal.

Boierul Moțoc reprezintă tipul boierului trădător, viclean, laș, intrigant. Nu urmărește decât propriile interese. De aceea îl trădase pe Lăpușneanul în prima domnie, iar la întoarcerea acestuia, după refuzul de a renunța la tron, îl lingușește „asemenea câinelui care în loc să mușce, linge mâna care-l bate”. Este laș în fața primejdiei, comportându-se grotesc în timp ce încearcă să-l determine pe domn să nu-l dea mulțimii.

În antiteză cu boierul trădător sunt personajele episodice Spancioc și Stroici, cu rol justițiar, reprezentând boierimea tânără, „pre buni patrioți”, capabili să anticipeze mișcările adversarului. Ei rostesc replica premonitorie: „Spuneți acelui ce v-au trimis, strigă către ei Spancioc, că ne vom vedea pân-a nu muri!”. O sfătuiesc pe doamna Ruxanda să-l otrăvească pe tiran și asistă cu cruzime la ultimele clipe ale acestuia, adresându-i o altă replică sugestivă: „Învață a muri, tu care știai numai a omorî.”

Personajul colectiv, mulțimea revoltată de târgoveți, apare prima dată în literatura noastră. Psihologia mulțimii este surprinsă cu finețe, în mod realist: strângerea norodului la porțile curții domnești din cauza unor vești nelămurite, descumpănirea gloatei care „venise fără să știe pentru ce au venit și ce vrea” în fața întrebării armașului, glasurile izolate care exprimă nemulțumirile, în sfârșit, rostirea numelui Moțoc, în care toți văd un vinovat pentru toate suferințele: „– Moțoc să moară! – Capul lui Moțoc vrem!”. Se observă capacitatea lui Lăpușneanul de manipulare și dominare a gloatei. El orientează mișcarea haotică a mulțimii spre exprimarea unei singure dorințe, în același timp răzbunându-se pentru trădarea de odinioară a vornicului Moțoc și împlinind amenințarea/ planul inițial. Odată cererea satisfăcută, mulțimea „mulțămindu-se de astă jertfă, se împrăștii”, ca și când ar fi venit anume pentru acest lucru. Arta naratorului este de a surprinde gradat stările psihologice ale mulțimii prin notații scurte, care separă replicile personajelor, asemenea indicațiilor scenice dintr-o dramă: „Prostimea rămasă cu gura căscată.”; „Acest din urmă cuvânt găsând un eho în toate inimile, fu ca o schinteie electrică. Toate glasurile se făcură un glas, și acest glas striga: „Capul lui Moțoc vrem!””; „Ticălosul boier căzu în brațele idrei acestei cu multe capete, care într-o clipală îl făcu bucăți”.

Limbajul și stilul narativ

Limbajul conține expresii populare („rămasă cu gura căscată”), regionalisme fonetice („clipală”, „găsând”), dar forță de sugestie au neologismele care conservă forma de secol XIX, unele fiind integrate în figuri de stil: „eho”, comparația „Acest din urmă cuvânt (...) fu ca o schinteie electrică”, metafora „în brațele idrei acestei cu multe capete”.

Stilul narativ se remarcă prin sobrietate, concizie, echilibru între termenii arhaici și neologici, o mare frecvență a gerunziului, simplitatea topicii. Stilul indirect alternează cu stilul direct, realizat prin dialog și intervenție izolată.

Mărcile prezenței naratorului sunt: topica afectivă (antepunerea adjectivelor, de exemplu: „această deșănțată cuvântare”, „ticălosul boier”, „nenorocitul domn”) utilizată în caracterizarea directă sau pentru notarea gesturilor/ a detaliilor semnificative, lexicul combinat (arhaisme și regionalisme pentru a conferi culoarea locală; neologisme cu forme de secol XIX).

Regionalismele (de exemplu: „pănă”, „șepte”) și arhaismele sunt utilizate pentru culoarea locală (arhaisme lexicale: „spahii”, „hanul tatarilor”, „vornicul”, „spătarul”; arhaisme semantice: „proști” cu sensul de oameni simpli, „a împlini” cu sensul de a obliga în plata dărilor; arhaisme fonetice: „împrotivire”, „pre”, „junghi”; arhaisme gramaticale – folosirea formelor de plural cu sens de singular: „Venise fără să știe pentru ce au venit.”). Puținele neologisme nu influențează claritatea stilului, ci exprimă concis ideea: „curtezan”, „regent”, „schinteie electrică”, „eho”.

Limbajul personajelor este unul dintre principalele mijloace de caracterizare și concentrează atitudini, redă trăsături în mod indirect, prin replicile memorabile (de exemplu: „Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreu, răspunse Lăpușneanul, a cărui ochi scântioră ca un fulger, și dacă voi nu mă iubiți, eu vă iubesc pre voi și voi merge ori cu voia, ori fără voia voastră. Să mă întorc? Mai degrabă-și va întoarce Dunărea cursul îndărăpt”).

Aspecte ale esteticii romantice în nuvela aleasă

Prima nuvelă istorică din literatura română nu aduce în fața contemporanilor un model de patriotism , ci un antimodel de conducător și reconstituie culoarea de epocă, în aspectul ei documentar.

Coexistența elementelor romantice cu elemente clasice într-o operă literară este o trăsătură a literaturii pașoptiste. Fiind o nuvelă istorică în contextul literaturii pașoptiste, Alexandru Lăpușneanul este și o nuvelă de factură romantică prin respectarea principiului romantic enunțat în Introducție la Dacia literară – inspirația din istoria națională, prin specie, temă, personaje excepționale în situații excepționale, personajul principal alcătuit din contraste, antiteza angelic-demonic, culoarea epocii, spectaculosul gesturilor, al replicilor și al scenelor.

Elementele romantice se împletesc cu elemente clasice: echilibrul compoziției, construcția simetrică, aspectul verosimil, credibil al faptelor, caracterul obiectiv al narațiunii. Interesul romantic pentru specific național și culoare locală deschide drumul observației realiste prin tehnica detaliului semnificativ, caracterul pictural al unor scene, revolta mulțimii.

Valoarea nuvelei este exprimată prin afirmația criticului G. Călinescu: „nuvela istorică Alexandru Lăpușneanul ar fi devenit o scriere celebră ca și Hamlet dacă literatura română ar fi avut în ajutor prestigiul unei limbi universale. Nu se poate închipui o mai perfectă sinteză de gesturi patetice adânci, de cuvinte memorabile, de observație psihologică și sociologică acută, de atitudini romantice și intuiție realistă”.

Exprimarea unui punct de vedere argumentat despre modul în care se reflectă o idee sau tema în nuvela aleasă

Alexandru Lăpușneanul este o nuvelă de inspirație istorică, ce ilustrează principiile ideologiei pașoptiste și ale romantismului românesc. Epoca surprinsă – a doua jumătate a secolului al XVI-lea, în Moldova – este reînviată prin valorizarea și transfigurarea adevărului istoric. Costache Negruzzi face din Alexandru Lăpușneanul un domnitor crud, un tiran, sugerând astfel caracterul excepțional al domniei sale, deși comportamentul său nu este prea diferit de comportamentul celorlalți domnitori din Evul Mediu.

A